Dragoste în vremea pandemiei

Suntem ființe sociale, iar asta spune totul. Cel puțin mie, burlac cu vreo 20 de ani de experiență de umblat feteleu, mi-a fost foarte greu să suport cele două luni de stare de urgență. Bine, primele două săptămâni a fost mai complicat, că după aceea am găsit eu ac de cojoc….ăăă, adică cojoc pentru acul meu!

De când șefii de la muncă ne-au trimis să lucrăm de acasă, mi s-a cam redus porția de atenție pe care o primeam zilnic din partea femeilor.

Lucrez într-o corporație în care abundă sexul frumos, așa că este lesne înțeles că mereu am fost cel mai adorat bărbat de pe etaj. Fetele mă chemau întotdeauna la cafea, în pauza de țigară țineau musai să le însoțesc, chiar dacă vorbeau mai mult despre shopping, iubiți și pensule de machiaj,  la prânz mă întrebau dacă vreau să mănânc cu ele, iar când se decidea să fie cheat day și comandau pizza, eram întrebat dacă vreau și eu. De fiecare dată mă prefăceam că sunt la curent cu ce bârfeau ele pe-acolo și mă dădeam implicat în toate evenimentele organizate la birou. Dacă se decidea că avem zi de pink friday, puneam cămașa roz și făceam furori.

În martie lucrurile au luat o altă întorsătură. M-am văzut izolat în garsoniera mea de la etajul 7 și nevoit să mă mențin în cea mai bună formă fizică și psihică, ca să pot da randament la muncă, dar și acasă.

Am început să mă ocup singur de toate treburile garsonierești. Am făcut curățenia de primăvară, am sortat în șifonier cămășile după culoare, am făcut ordine în sertarele pline ochi cu cabluri și ambalaje de la telefoanele pe care mi le-am achiziționat de câțiva ani încoace și m-apucat de copt pâine cu maia. Asta făcea toată gașca de femei de la mine de la muncă și asta făceam și eu. 

Dar parcă tot nu mă simțeam împlinit sufletește. Îmi lipsea prezența feminină, îmi lipseau defilările lor de gazelă atunci când mergeau la dozatorul de apă ca să își umple sticlele și ciocănitul pantofilor lor pe parchetul din birou, atunci când mergeau la baie. Ehh!

Într-una din zilele însorite, când razele intrau direct prin țesătura draperiilor colorate, când broaștele își cântau melodia de împerechere, iar porumbeii se giugiuleu sub streașină, am gătit pește prăjit. Mi-a ieșit bine, aproape ca la mama. Am dres și o mămăligă la el. Și un mujdei rapid din câțiva căței de usturoi. Mi-am zis că e prea frumoasă ziua ca să nu iau prânzul în oraș. 

Am amenajat frumos cei 4 metri pătrați de balcon cu vedere la cartierul de vile, am șters de praf masa și scaunele, am aranjat florile și canapeaua în care îmi beau cafeaua atunci când nu sunt pe fugă sau în zilele de weekend. Și mi-am scos peștele la balcon, acompaniat de un vin adus astă toamnă de la tata din Moldova. Vis! Poveste! Soare pâlpâia cald și blând, colo-n-zare lătrau câțiva câini, broaștele îndrăgostite orăcăiau în râu și eu, la etajul  7 mâncând pește. Singur.

Singur, până când aud o voce feminină, 2 etaje mai jos, povestind cuiva că este inadmisibil să miroase în blocul în care tocmai s-a mutat, a mâncare gătită. Că ea își comandă mereu mâncarea și casa ei miroase mereu a iasomie, iar acum, briza și curentul i-a îmbâcsit dormitorul de prăjeală.

Nu mi-a trebuit nici mie mult, am simțit valul de feromoni în aer, am aplecat capul peste balcon ca să văd cum arată domnița care tocmai se luase de peștele meu și… atât a fost! Privirile noastre s-au întâlnit, eu de sus în jos și ea de jos în sus, gâzele zburdau în aer, broaștele orăcăiau și mai intens a împerechere și i-am lansat un… Bună!

Din acel moment, carantina a devenit perioada mea preferată din an. Zilele au devenit mai lungi, iar nopțile mai albe. De atunci, o invit pe FlAVIa aproape zilnic la mine pe balcon, să ne bem cafeaua ”în oraș”, cu vedere la bulevard și la cartierul de vile. Iar serile, după muncă, ne întâlnim pe același balcon, ne cufundăm în aceeași canapea galbenă (despre care îi spun că aproape îi poartă numele, pentru că este luată de pe FAVI.ro) și povestim vrute și nevrute. Și râdem de modul haios în care a început relația noastră. Eu îi spun că este o poveste romantică și drăguță, iar ea îmi tot amintește că e ”povestea lu’ pește prăjit”.

P.S. Povestea a fost scrisă pentru competiția de blogging creativ SuperBlog, ediția de toamnă 2020, sponsor Favi.ro.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.